Autori: Seymour Papert și Gaston Caperton
Traducere în limba română de Olimpius Istrate
I. Nevoia
Abordarea secolului XXI afirmă că „societatea informațională” cere și face posibile noi forme de educație.
Suntem total de acord. Dar nu suntem de acord că întârzierea în traducerea acestor declarații în realitate poate fi atribuită, așa cum se întâmplă adesea, unor factori precum lipsa de bani, tehnologie, standarde sau pregătirea profesorilor. Evident, este nevoie de ameliorări în toate aceste domenii. Dar ceea ce lipsește în principal este ceva foarte diferit – [e vorba de] o lipsă de viziuni îndrăznețe, coerente, care să inspire, dar în același timp realiste, despre cum ar putea fi educația în 10 sau 20 de ani de acum înainte.
Ceea ce înțelegem prin viziune nu este un plan, ci o viziune convingătoare asupra modului în care percepem viitorul – nevoile, oportunitățile sale, precum și maniera în care ne putem pregăti. Viziunea ne permite să privim dincolo de problemele care ne asaltează astăzi, dând direcție „trecerii” noastre în viitor. Și mai important, viziunea energizează această trecere, inspirându-ne și ghidându-ne în acțiune.
II. Viziuni
Viziunea ca far călăuzitor
Alternativa de a acorda mult mai multă atenție conturării viitorului este să risipești resursele încercând în zadar să folosești noile tehnologii pentru a rezolva problemele școlii așa cum este ea, în loc să cauți oportunități radical noi de a dezvolta școala așa cum poate fi. Conversația despre tehnologie în școli este blocată într-o temă eronată. Discursul este doar de tipul „funcționează tehnologia?” ca un remediu pentru ceva învechit. Ar trebui să fie despre dezvoltare și alegerea dintre viziuni privind modul în care această tehnologie extrem de puternică poate sprijini inventarea de noi forme puternice de învățare pentru a răspunde nivelurilor diverse de așteptare mai mari decât orice a putut fi imaginat până acum.
Luați în considerare o analogie. În anii 1950, Statele Unite, sperând să fie cele mai bune în călătoriile peste Atlantic, dezvoltau o nouă navă transatlantică. Nava SS Statele Unite a fost „un succes” prin adăugarea de câteva mile pe oră la recordul de viteză pentru traversarea Atlanticului. Dar chiar în același an, primul avion comercial cu reacție a urcat pe cer și progresul a devenit irelevant. Nu cumva încercările actuale de a face școlile noastre cele mai bune vor reuși doar să le facă cele mai bune școli dintr-un anumit tip învechit de școală?
Viziunea ca forță motrice
Scoruri mai bune la teste, Internet în fiecare clasă, mai mulți profesori. Acestea sunt, fără îndoială, lucruri utile, dar nu sunt cu același suflu ca discursul lui Martin Luther King „I Have a Dream”; cuvintele lui Abraham Lincoln: „A oamenilor, de către oameni, pentru oameni”; viziunea lui Henry Ford despre o mașină pe care toată lumea și-ar putea-o permite; sau viziunea lui Louis Pasteur despre medicină bazată pe ideea revoluționară că germenii provoacă boli. Acestea sunt viziuni care i-au inspirat pe oameni să facă fapte mărețe.
„Viziunea ultimă” a educației
Viziunea este cheia modului în care factorii de decizie și educatorii pot participa la crearea unei educații care să corespundă nevoilor și oportunităților noului secol. Dar viziunea este și cheia către ceea ce ar trebui să fie această educație. Angajamentul principal al educației ar trebui să fie legat de viziune. Fiecare cetățean ar trebui să intre în lume cu:
- O viziune mândră despre sine ca o persoană puternică ce învață pe tot parcursul vieții,
- O viziune vibrantă a unei vieți merituoase,
- O viziune optimistă despre o societate de care să fii mândru și
- Competențele și etica necesare pentru a urma aceste viziuni.
„Viziunea ultimă” a școlii
Școala este un loc în care elevii învață în mare măsură lucrând la proiecte care vin din propriile interese – propriile lor viziuni despre un loc în care își doresc să fie, un lucru pe care doresc să-l facă sau o temă pe care doresc să o exploreze. Contribuția tehnologiei este că face posibile proiecte care sunt atât foarte dificile, cât și foarte captivante.
Este un loc în care profesorii nu oferă informații. Profesorul îl ajută pe elev să găsească informații și să-și dezvolte abilități – inclusiv unele pe care niciunul nu le cunoștea înainte. Ei învață mereu împreună. Profesorul aduce înțelepciune, perspectivă și maturitate învățării. Elevul aduce prospețime și entuziasm. Tot timpul, fiecare întâlnește idei noi și își construiește abilități noi de care are nevoie pentru proiectele comune. O parte din ceea ce învață aparține disciplinelor pe care școala le-a recunoscut dintotdeauna: citit, scris, matematică, știință și istorie. Unele aparțin unor discipline noi sau sunt crosscurriculare. Cel mai important, studenții și profesorii învață arta și abilitățile și disciplina de a urma o viziune prin vremurile frustrante și grele ale luptei și momentele pline de satisfacție ale apropierii de obiectiv.
III. O viziune bazată pe principii… Credința în America
În asta credem cel mai profund: dacă construim viziunea, oamenii se vor alătura.
Suntem convinși (și fiecare sondaj susține acest lucru) că poporul american va răspunde unui apel credibil de a mobiliza pentru Educație elementele care au făcut această națiune mare. Dar dacă vorbești cu oamenii despre modificarea neinspirată a unui sistem depășit, ar prefera o reducere a impozitelor.
Propria noastră viziune și apelul nostru la acțiune se bazează pe trei principii:
- Încrederea în performanța tehnologică americană
Tehnologii puternice sunt puse la lucru în spitalele, industriile, mașinile și casele noastre. Trebuie să le punem la treabă în școlile noastre! Este intolerabil ca sălile noastre de clasă să arate ca în secolul al XIX-lea – chiar și atunci când împrăștiem câteva computere în ele.
- Viziuni ale Americii
SUA au fost construite prin Viziune: Viziunea de a construi o nouă societate și Viziunea spiritului pragmatic încrezător. Școala a fost creată pentru a transmite această viziune generației următoare. Pierde această putere. O putem regăsi! Dar numai dacă transformăm Școala astfel încât să întrupeze spiritul viitorului.
- Respectarea profesorilor
Profesorii au fost cândva printre cei mai respectați membri ai comunităților lor. Această poziție se diminuează pe măsură ce școlile se deteriorează și își pierd funcția socială. Unele viziuni asupra rolului tehnologiei în educație – de exemplu, imaginea celui mai bun profesor ca un profesor la distanță – subminează și mai mult respectul față de profesori și relațiile lor personale cu elevii. Viziunea noastră oferă o modalitate de a restabili profesorul într-un rol mai puternic și mai important, chiar dacă se utilizează tehnici noi, cum ar fi învățarea la distanță și asistată de computer.
IV. Recunoașterea unui model de schimbare indusă de tehnologie
Când se inventează orice tehnologie nouă, prima ei utilizare aruncă o nouă lumină asupra a ceea ce făceau oamenii înainte. Este nevoie de timp pentru ca tehnologia să dea naștere unor practici cu adevărat noi.
De exemplu, prima idee a unui film a fost să joace o piesă, ca într-un teatru, în fața camerelor nou inventate. A fost nevoie de mulți ani, de mulți oameni și de multe idei înainte ca „teatrul asistat de tehnologie” să se transforme în arta modernă a filmului. Acum, un film este foarte diferit de o piesă jucată în fața unei camere.
Prima idee despre utilizarea computerelor în educație a fost să le folosești pentru a face puțin mai bine ceea ce făceau deja școlile. Aceasta nu este o critică. Este modul în care trebuie să înceapă o mișcare către o schimbare radicală.
Dar a sosit momentul să trecem dincolo de „școala asistată de tehnologie”. Este timpul să ne deschidem mințile pentru o schimbare radicală în instituția școlii în sine.
V. De ce acum?
Schimbarea radicală nu a fost posibilă până de curând. Au existat întotdeauna educatori inspirați care au visat la noi forme de învățare. Motivul principal pentru care visurile lor nu au putut fi transformate în practică a fost lipsa unei tehnologii adecvate. Cu doar cinci ani în urmă, ar fi fost greu să ne imaginăm că toți copiii lucrează în spiritul pe care îl vedem în următorul scenariu: o elevă de nivel mediu de 10 ani, să o numim Ioana, este pasionată de crearea de artă complexă pe computer și împărtășește această pasiune într-o comunitate online de tineri cu idei similare, împrăștiați pe tot globul. Adevărata minune este că folosește niște principii matematice foarte avansate pe care le-a învățat prin schimbul de idei și produse în acest grup. Astăzi, aceste lucruri încep să se întâmple. Peste cinci ani (2004, n.n.), va fi un lucru obișnuit ca învățarea să aibă loc prin urmărirea intereselor personale cu pasiune. Tehnologia face posibile noi direcții de învățare. Putem face asta. Trei imperative schimba a putea în a trebui:
- Imperativul economic
Tehnologia digitală la locul de muncă necesită o nouă definiție a „abilităților de bază”. Transformarea muncii necesită mult mai mult decât o stăpânire a unui curriculum fixat moștenit din secolele trecute. Succesul în lumile care se schimbă încet, din secolele trecute, a venit din abilitatea de a face bine ceea ce ai fost învățat să faci. Succesul în lumea care se schimbă rapid, a viitorului, depinde de abilitatea de a face bine ceea ce nu ai fost învățat să faci. Deja un număr mare de americani fac activități și folosesc abilități care nu existau atunci când mergeau la școală – în curând aceștia vor deveni majoritate.
- Imperativul social
Pe măsură ce transformarea lentă a școlii rămâne pierde treptat ritmul în comparație cu evoluția rapidă a societății, un număr tot mai mare de elevi din întreaga lume consideră școala irelevantă pentru viață. Mulți abandonează. Mult mai mulți abandonează mental, ieșind din școală cu abilități insuficiente și viziuni negative despre ei înșiși și despre societatea în care intră.
- Imperativul moral
Datorită tehnologiei, ne putem restructura sistemul educațional. Datorită angajamentului nostru față de democrație, trebuie să o facem. Imaginea Ioanei dobândind cunoștințe avansate inaccesibile până acum tuturor copiilor pune în lumină noi moduri în care privilegiul generează privilegii mai mari. Având un computer și libertatea de a-l folosi pentru a-și urma pasiunile și a învăța, Ioana are acces la o nouă lume a cunoașterii. Dacă unii sunt lăsați pe dinafară, decalajul dintre „cei care au” și „cei care nu au” va crește exponențial.
Așteptarea nu va face decât să crească dificultatea și costul. Răspândirea tehnologiei digitale în orice alt sector al societății face inevitabil ca în cele din urmă să pătrundă în școală. În cele din urmă, fiecare elev – și majoritatea copiilor de vârstă preșcolară – va avea mai multă putere de calcul decât are în prezent orice profesor de informatică. Într-adevăr, majoritatea computerelor de acasă au deja mai multă putere decât a avut orice profesor în urmă cu treizeci de ani. Și când copiii cresc cu acest tip de tehnologie-cunoaștere, este de neconceput ca școala să nu se schimbe radical.
Deci alegerea nu este dacă să luăm în considerare schimbările profunde din școală, ci câți copii ar putea fi pierduți înainte de a recunoaște că trebuie să facem asta.
VI. How Much Difference Makes a Difference? Închiderea decalajului
Se vorbește mult despre „închiderea decalajului de echitate” sau „nivelare” prin conectarea fiecărei săli de clasă la Internet și astfel oferind fiecărui copil „acces la autostrada informațională”. Dar acestea sunt fraze abstracte. „Accesul” la un computer personal care este disponibil tot timpul este fundamental diferit de tipul de „acces” de care un elev sau student poate beneficia la câteva computere dintr-o clasă. În mod evident, un acces limitat este preferabil lipsei accesului, dar este nerealist să ne gândim la el în termenii „echității”. Acțiunea minimă care va face o diferență serioasă este să ne asigurăm că fiecare copil are un computer personal.
Dar echitatea nu este singurul și nici măcar cel mai important motiv pentru un raport unu-la-unu între computere și elevi. Adevărata lecție care trebuie desprinsă din viziunea Ioanei care învață matematica urmându-și pasiunea pentru grafică este despre deschiderea unor noi căi de învățare prin accesul tot timpul la un computer. Imaginează-ți o țară care are școli, dar nu a inventat încă scrisul. Într-o zi se inventează scrisul, și creioanele, și hârtia, și cărțile. Profesorilor le vine ideea că aceste noi tehnologii pot ajuta educația. Cei mai îndrăzneți dintre ei susțin că și-ar putea permite să plaseze un creion și o carte în fiecare sală de clasă din țară.
Un creion în fiecare clasă din țara noastră imaginară ar oferi multă distracție și cu siguranță le-ar permite profesorilor creativi să inventeze niște activități noi. Dar aceste inovații nu ar da nici măcar un indiciu asupra efectului cuprinzător transformațional pe care l-a avut introducerea scrisului asupra producerii și diseminării cunoștințelor. Următoarele „povești educaționale” sunt menite să ofere o privire foarte conservatoare asupra viziunii noastre despre computer în sprijinul schimbării, care nu este mai puțin cuprinzătoare sau mai puțin transformatoare.
VII. Povești educaționale
[…]
VIII. Cele mai frecvente întrebări
[…]Î: Dar există statistici care arată că în cele mai multe cazuri tehnologia din școli nu funcționează.
R: Acei statisticieni pun o întrebare prostească și primesc un răspuns prostesc. Desigur că „tehnologia nu funcționează”. Tehnologia nu face nimic. Oamenii fac. Statisticile care adună implementările tehnologice în general – care fac o medie între bine și rău – doar dovedesc că aruncarea multor computere într-o școală, altminteri neschimbată, vă va lăsa cu o școală neschimbată. Ce e nou? Tehnologia oferă oamenilor posibilitatea de a crea medii de învățare noi, cu așteptări ridicate. Dacă nu avem viziunea și curajul să profităm de această oportunitate, statisticile vor continua să dovedească ceea ce este evident. Criticii utilizării tehnologiei în școli au perfectă dreptate atunci când pun la îndoială rentabilitatea tehnologiei. Dar cauza eficienței scăzute pe scară largă nu este tehnologia. Este folosirea tehnologiilor digitale fără o viziune asupra unei lumi digitale. Și, adesea, este folosirea tehnologiei la un nivel sub masa critică, sub punctul de inflexiune la care are șansa de a fi folosită eficient.
Î. Viziunea dumneavoastră propune un computer pentru fiecare copil. Adică 60 sau 70 de milioane de computere! Nu-mi pot imagina cum ne putem permite vreodată!
R: Cu siguranță vă puteți imagina asta doar dacă gândiți puțin diferit. Gândiți-vă la 10 miliarde de dolari, ceea ce este cu siguranță mult în comparație cu bugetele tipice pentru educație. Dar acum împărțiți cele 10 miliarde la 50 de milioane (numărul aproximativ de elevi din școlile americane) și apoi la 200 (numărul de zile dintr-un an școlar). Veți ieși cu exact un dolar, ceea ce nu înseamnă mult pentru oamenii din cea mai bogată țară din lume, dar atât ar costa nu doar să punem la dispoziție fiecărui student un computer conectat la internet, ci și să reînnoim sistemul de educație pentru a profita de tehnologie. „Propunerea noastră scumpă” se rezumă la a cheltui un dolar per student pe zi!
Nu ne putem imagina cum își poate permite națiunea să nu facă această investiție. Gândiți-vă la asta în termeni de afaceri. Toată lumea trebuie să fie de acord că a avea o forță de muncă foarte educată ar produce o anumită creștere a productivității. Este greu de ghicit cât de mult – 3% sau 5% sunt estimări moderate. Dar acestea sunt procente din sume uriașe: economia noastră a crescut în intervalul de mii de miliarde de dolari. Creșteri mult mai mici, de fapt doar o fracțiune de 1%, ar reprezenta un câștig mult mai mare decât investiția în dolari pe zi.
[…]Î: OK, OK. Dar încă vă referiți la latura tehnologică și ignorați cel mai important și mai scump factor asociat cu introducerea tehnologiei: formarea profesorilor. Care este „viziunea” pentru acest aspect?
R: Am lăsat acest aspect pentru final, deoarece ridică într-adevăr cea mai importantă întrebare cu privire la implementarea viziunii noastre – sau a oricărei viziuni – care vizează schimbarea educațională. Dar întrebarea este greșit formulată. Problema nu este despre „formarea tehnică”, ci despre a ajuta profesorii să abordeze probleme educaționale serioase care nu au nimic de-a face cu tehnologia. Profesorii vor trebui să facă o tranziție și asta va avea un cost. Dar acest cost nu trebuie atribuit tehnologiei; este costul tranziției la nevoile unei lumi viitoare. Sau, mai degrabă, costul eșecului sistemului nostru de învățământ este de a anticipa aceste nevoi. Și acest cost crește în fiecare zi, când școlile continuă să scoată absolvenți pregătiți pentru o lume apusă și care au nevoie de o tranziție costisitoare către o lume nouă.
Tranziția are un cost ridicat chiar și în ipoteze optimiste cu privire la capacitatea și dorința instituțiilor educaționale de a se schimba. Dar viziunea noastră despre învățare o face mult mai puțin costisitoare decât ar părea și aceasta este de fapt nucleul scenariului un-dolar-pe-zi.
Ideea centrală care stă la baza abordării noastre privind tranziția este că mediul de învățare pe care îl avem în vedere va fi bun atât pentru formarea profesorilor, cât și pentru învățarea elevilor. De fapt, într-o etapă inițială, ar putea ameliora mai mult dezvoltarea profesională a cadrelor didactice decât învățarea și performanța elevilor. Profesorii vor învăța pe măsură ce lucrează. Acest lucru nu înseamnă că nu au nevoie de timp de formare în afara activității didactice; dar această formare ar trebui să-i pregătească să devină mai dispuși și mai capabili să învețe pe măsură ce (proiectează și) participă la activități didactice bogate în oportunități de formare [din noua educație – n.n.].
Î: Dar chiar dacă costul este mai mic decât spun unii și chiar dacă ne putem aștepta la o rentabilitate uriașă a investiției, există totuși întrebarea: de unde vor veni banii?
Propunerea noastră este să creăm un National Educational Technology Trust, pe modelul National Highway Trust (existent – n.n.). Crearea acestui trust ar recunoaște că infrastructura tehnologică pentru educație ar trebui tratată ca o resursă națională de aceeași natură ca autostrăzile. De asemenea, ar oferi un mecanism de finanțare a tehnologiei – și costul dezvoltării utilizărilor acesteia – în același spirit ca finanțarea autostrăzilor pe baza taxei pe benzină. O taxă pe industria IT ar putea oferi un venit suficient pentru a depăși cu mult minimul nostru necesar de un-dolar-pe-zi, fără a afecta competitivitatea vreunei firme.
IX. Trebuie să avem „Imahinatzie”
O fată din clasa întâi dintr-o școală din Mississippi a folosit un computer pentru a compune această afirmație filozofică: „Cea mai mare chestie a cuiva este imahinatzia. Înainte de a putea face un lucru, trebuie să-l imahinezi”.
Salk și-a imaginat o modalitate de a elimina poliomielita… nu un tratament pentru a o ușura.
Kennedy și-a imaginat un om pe Lună… nu o rachetă mai rapidă.
Ne imaginăm o școală care revoluționează învățarea pentru următorul secol… nu una care recondiționează învățarea așa cum am cunoscut-o în trecut.
Ne imaginăm o școală în care elevii și profesorii, încântați și bucuroși, își depășesc limitele în realizarea proiectelor construite pe propriile lor viziuni… nu una care reușește doar să-i facă pe elevi să satisfacă, apatici, standarde minime.
Ne imaginăm o școală din care fiecare elev va veni cu viziune:
- O viziune mândră despre sine ca o persoană puternică ce învață pe tot parcursul vieții,
- O viziune vibrantă a unei vieți merituoase înainte,
- O viziune optimistă despre o societate de care să fii mândru și
- Competențele și etica necesare pentru a urma aceste viziuni.
Având asta, restul va veni de la sine.
* * *
Articolul original:
Vision for Education: The Caperton-Papert Platform
de Seymour Papert și Gaston Caperton, 1999
– Acest eseu a fost scris pentru cea de-a 91-a reuniune anuală a Asociației Naționale a Guvernatorilor, care a avut loc la St. Louis, Missouri, în august 1999. –
http://www.papert.org/articles/Vision_for_education.html
